Cehov si transportul de stridii

Gustave Caillebotte, Still Life with Oysters, 1881 natura moarta cu stridii

"Desfaci stridia in momentul in care maninci. Asigura-te daca-i vie, cercetandu-i reflexele. Ii atingi lamelele; daca-i vie, stridia se stringe. Desfa-o delicat de pe scoica, du-o imediat la gura – fara nici un sos – si c-o muscatura sfarim-o. Sucul ei iti inunda gura. Il savurezi, apoi il sorbi, terminind pe urma masticatia si inghitind molusca. Ia o gura de vin alb sec, maninca o bucatica de paine alba sau neagra – cu unt sau fara – pentru a da posibilitate limbii sa aprecieze gustul stridiei urmatoare." 

                                                                                                                Mihai Sevastos

Anton Pavlivici Cehov a murit prematur de tuberculoza intr-o statiune balneara din Germania sub privirea doctorului sau curant si a frumoasei sale sotii, Olga Knipper, actrita de prima linie a Teatrului de Arta din Moscova.

 

 

Simtind ca se apropie clipa marii treceri, la ora trei din noapte, doctorul a cerut sa fie adusa o sticla de sampanie: „Cehov a luat paharul care i se oferea si, intorcandu-se spre Olga, i-a spus cu un zambet amar: “De mult n-am mai baut sampanie!“. Si-a golit paharul si s-a intors pe partea stanga. Dupa cateva clipe nu mai respira. Trecuse din viata in moarte cu simplitatea-i obisnuita. Era 2 iulie 1904. Pendula arata ora trei.“, continua Troyat: „Ziua a venit cu ciripit de pasarele si freamat de frunze. Olga, fascinata, nu-si putea lua ochii de la sotul ei... “nu se auzea nici o voce”, va scrie ea, ”lipsea agitatia vietii zilnice, nu era decat frumusetea, pacea si maretia mortii.”
Cehov a fost transportat la  Moscova sa dragă, într‑un vagon de culoare verzuie pe uşa căruia scria "Transport stridii". La vederea lui, Gorki "s‑a sufocat de mînie". Autorul «Azilului de noapte » avea să‑i scrie soţiei: "Mi se strînge inima şi sînt gata să urlu, să plîng, să mă bat de indignare şi de furie. Lui i‑ar fi fost totuna dacă ar fi fost transportat într‑un coş cu rufe murdare, dar nouă, societăţii ruse nu‑i pot ierta acest vagon cu inscripţia ‘’Transport stridii".

 

 

ACASA (fragment)

…A doua zi Vera se plimba mult pe linga casa. Parcul era batrin, urit si paraginit, fara poteci, asezat fara rost, in panta – si, dupa cum se vedea, era socotit cu totul de prisos. Misunau in iarba sumedenie de serpi de casa. Pupeze zburau pe sub copaci si tipau u-utu-tut, ca si cum ar fi vrut sa aminteasca oamenilor ceva.  Jos curgea un riu, cu malurile napadite de stuf crescut inalt, iar dincolo de riu, cam la o jumatate de versta de mal era satul. Din parc vera iesi in cimp si, privind in departari, se gindea la noua viata ce-o va trai acasa la ea si incerca mereu sa-si inchipuie ce-o asteapta aici. Aceste zari fara capat, aceasta pace desavirsita a stepei ii spuneau ca fericirea este aproape si poate ca o poseda chiar; mii de oameni ar fi spus; ce fericire e sa fii tinara, sanatoasa, culta, sa traiesti la mosia ta proprie! Dar in acelasi timp stepa infinita, monotona, fara un singur suflet viu, o inspaiminta si in unele momente isi dadea limpede seama ca acest monstru verde si calm ii va inghiti viata, o va transforma intr-o nulitate.

 

 

 

Gustave Caillebotte - Nud pe divan, 1880

Ea e tinara, frumoasa si-i place viata; a invatat la pension si cunoaste trei limbi, a citit mult, a calatorit cu tata lei – e cu putinta oare ca toate acestea sa la fi facut degeaba, pentru ca in cele din urma sa se ingroape la o mosie in plina stepa? Zi de zi sa nu aiba altceva de facut decit sa se vinture din gradina in cimp si din cimp in gradina, apoi sa stea acasa si sa asculte cum respira bunicul?(...) Bunicul statea tot timpul nemiscat in fotoliu si intindea pasente sau dormita. Si la prinz, si seara, minca peste masura de mult; i se dadeau mincarurile gatite in acea zi, si cele ramasa din ajun, si pateul strins de duminica, si din carnea sarata, gatita pentru muncitori; infuleca totul cu lacomie, si fiecare masa o impresiona pe vera atit de mult, incit in zilile cind vedea pe drum o turma de oi sau cind taranii aduceau faina de la moara, ei ii trecea indata prin  » toate o sa le manince bunicul ». de obicei el tacea, preocupat fie de mincare, fie de pasenta, dar citeodata, la masa, dind cu ochii de Vera, ii zimbea induiosat si spunea dragastos:

- Atita nepoata am! Verocika mea!  Si in ochi ii sclipea atunci lacrimi, apoi deodata, fata i se facea rosie ca focul, gitul i se umfla si, incruntindu-se furios la servitoare, batea cu bastonul in podele:

 - De ce nu s-a dat hrean la masa?...

 

PECENEGUL (fragment)

… Casa era din doua parti: intr-una se afla sala cu dormitorul batrinului Jmuhin alaturi – doua camere lipsite de aer, cu plafonul jos si invadate de muste si viespi; in cealalta parte a casei era bucataria, in care se gatea, se spalau rufe si se punea masa pentru lucratori, tot aici, sub lavite, stateau pe oua giste si curci, si tot in bucataria aceasta erau paturile in care dormeau Liubiv Osipovna si cei doi baieti. Mobila din sala era nevopsita, cioplita la repezeala de vreun timplar; pe pereti atirnau pusti, tolbe de vinatoare, biciusti, si toate aceste lucruri vechi si de prisos erau acoperite de rugina si pareau cenusii din pricina prafului. Pe pereti nici un tablou, doar intr-un colt o scindura mica, neagra, care fusese cindva icoana.

    O femeie tinara, ucraineanca, se vade, puse masa si servi sunca, apoi bors. Oaspetele nu voia sa bea vodca si se multumi cu paine si castraveti.

 – Dar sunculita nu luati? – intreba Jmuhin.

 – Multumesc, nu iau, raspunse oaspetele. Eu de obicei nu maninc carne.

– Da’de ce?

– Sint vegetarian. Sa omori animale este impotriva principiilor mele.

     Jmuhin se gindi putin, apoi rosti incet, oftind : - Da… Asa… Am cunoscut si eu in oras pe unul care nu manca deloc carne. A iesit acuma o asemenea credinta. Las’sa iasa, e bine. Doar n-o sa macelarim si n-o sa impuscam tot timpul, stiti, trebuie sa ne linistim, la urma urmei, sa le dam pace si jivinilor. E pacat sa omori, pacat, ce sa zic. Se intimpla citeodata sa tragi intr-un iepure, il nimeresti, uite, in picior, si el tipa ca un copil. Il doare si pe el pe semne.

 – Desigur ca-l doare. Animalele sufera si ele intocmai ca oamenii.

– Asta asa e, adeveri Jmuhin. Eu inteleg toate astea foarte bine, urma el pe ginduri, numai ca, stiti, nu pot intelege un lucru: daca presupunem ca nici un om n-are sa mai manince carne, ce-o sa faca atunci toate vietatile domestice, bunaoara, gainile, gistele

 

 

 

Gustave Caillebotte. Still Life, Display of Chickens and Game Birds?

– Gainile si gistele pot trai libere ca si cele salbatice.  – Asa-i, inteleg. Pot trai, nici vorba, daca traiesc ele si ciorile si stancutele fara noi. Da… Si gainile, si gistele, si iepurasii, si berbecutii, cu totii vor trai in libertate, bucurindu-se, stiti, si dind slava Domnului ca nu mai au a se teme de noi. Va veni vremea pacii si a linistii. Numai ca… stiti… nu pot itelege un singur lucru, urma Jmuhin, privind sunca de pe masa, cu porcii cum o sa fie? Unde au sa se duca?
 – Ca si celelalte animale, adica vor fi si ei liberi.
 – Asa. Da… Dar, dati-mi voie, daca nu-i tai, se inmultesc, stiti, si atunci adio gradini de zarzavat si lunci inflorite. Ca porcul, daca-i dai drumul slobod si nu te uiti dupa el, strica tot intr-o singura zi. Porcul isi baga ritul pretutindeni, ca nu degeaba i se zice porc…

AGRISUL (fragment)

Seara, cind beam ceai, bucatareasa a pus pe o masa o farfurie plina de agrise. Nu erau agrise cumparate, ci culese din gradina, era prima recolta a tufelor plantate. Nikolai Ivanici a ris fericit, si citeva clipe a privit agrisele, fara sa spuna nimic, cu lacrimi in ochi, nici nu putea vorbi de emotie. Apoi a luat in gura o boaba, s-a uitat la mine triumfator, ca un copil care, in sfirsit, a capatat jucaria mult dorita, si a zis :

-          O bunatate !

Minca lacom si repeta intruna :

-          O bunatate ! Ia gusta si tu !

Agrisele erau acre si-ti faceau gura punga, dar, dupa cum a spus Puskin : Decit meschin de adevaruri, mai buna-i amagirea ce ne-nalta. In fata mea vedeam un om cu adevarat fericit, care isi implinise visul: un om care a obtinut ceea ce-si dorise si era multumit de soarta lui si de sine insusi. Ori de cite ori ma purtasem cu gindul la fericirea umana, ma invaluia o unda de amaraciune, dar atunci, in fata acestui om fericit, m-a cuprins fara veste un val de dezgust, asemanator cu disperarea.

 

Gustave Caillebotte - Luncheon 1876

Mai cu seama, mi-a venit greu noaptea. Mi se facuse patul in camera invecinata cu dormitorul fratelui meu si-l auxzam cum nu poate dormi, cum se scoala mereu din pat, se apropie de farfuria cu agrise si ia cite o boaba. Si totusi, cit de multi oameni multumiti si fericiti ca el sint pe lume ! - ma gindeam eu. Ce forta covirsitoare sint ei! Priviti putin viata: nerusinarea si trindavia celor puternici, lipsa de cultura si indobitocirea celor slabi; peste tot saracie de nedescris, betie, minciuna, ipocrizie… cu toate acestea, in toate casele si pe strazi domnesc linistea si pacea ; din cincizeci de mii de locuitori ai orasului nu se gaseste unul care sa ridice glasul, sa se revolte. Ii vedem pe cei care se duc zilnic la piata dupa cumparaturi; ziua maninca, noaptea dorm; vorbesc vrute si nevrute, se insoara, imbatrinesc si isi duc cu smerenie mortii la cimitir ; dar nu-i vedem, nu-i auzim pe cei care sufera, si toate nedreptatile si grozaviile vietii se petrec undeva in culise. Peste tot e liniste si pace, si nu protesteaza decit statistica muta : atitia au inebunit, au fost baute atitea vedre, atitia copii au murit din cauza subalimentatiei…Probabil ca rinduiala aceasta este necesara, probabil ca putinii fericiti se simt bine tocmai pentru ca multimile de oropsiti isi duc crucea in tacere, si fara tacerea lor, fericirea celorlalti

n-ar fi cu putinta. Este o hipnoza generala. Ar trebui ca dupa usa fiecarui om multumit, fericit, sa stea cineva cu un ciocan sis a-l ciocaneasca tot timpul, amintindu-i astfel ca, oricit ar fi el de fericit, mai devreme sau mai tirziu viata ii va arata ghearele si se va intimpla o nenorocire – boala, saracie, pierderi – si atunci nimeni nu-l va vedea si nu-l va auzi, asa cum nici el astazi nu vede si nu aude pe alti. Dar nu se iveste acel cineva cu ciocanul si, astfel, fericitii vietii traiesc, micile griji de toate zilele ii ating in treacat, asa cum atinge vintul frunza unui plop, si totu-i cum nu se poate mai bine.

'In noaptea aceea am inteles ca si eu fusesem unul dintre acei multumiti si fericiti, urma Ivan Ivanici ridicindu-se.

Si eu  invatam pe altii, la mese si la vinatori, cum trebuie sa traiasca, sa creada si sa conduca omenirea. Si eu spuneam ca invatatura aduce lumina, ca este absolut necesar sa te instruiesti, dar ca oamenilor simpli le e destul deocamdata sa stie sa scrie si sa citeasca. Libertatea este un bun, cuvintam eu, fara de care nu se poate trai, cum nu se poate trai fara aer, totusi trebuie sa mai asteptam ! Da, spuneam toate acestea, dar acum intreb : pentru ce sa mai asteptam ? – si Ivan Ivanici privi tinta la Burkin. Pentru ce sa mai asteptam, va intreb ? In numele caror consideratii ? Aud spunindu-se ca nu se poate face totul dintr-o data, ca fiecare idee se transpune in viata treptat, la timpul ei. Dar cine sint cei care vorbesc astfel ? Ce-mi dovedeste ca au dreptate ? Ei motiveaza totul prin rinduiala fireasca a lucrurilor, prin legea evolutiei fenomenelor, dar ce lege, ce rinduiala poate fi in faptul ca eu, un om viu, care gindesc, ma aflu, iata, pe marginea unui sant si astept pina ce vegetatia sau sedimentele il vor umple, cind imi dau seama ca as putea sa sar peste el, sau sa-mi intocmesc un pod. Si, repet o data, inca o data, pentru ce sa astepti ? Sa astepti, cind nu mai ai putere sa traiesti, dar sa traiesti trebuie, si vrei atit de mult sa traiesti !

Am plecat a doua zi dis-de-dimineata de la fratele meu, si de atunci orasul mi-a devenit de nesuferit.

Ma coplesesc linistea si pacea si mi-e teama sa privesc spre ferestre, caci pentru mine nu exista azi priveliste mai trista decit o familie fericita, stind in jurul unei mese si bind ceai...

                                                       Traducere de: Alice Gabrielescu si Tatiana Panaitescu

 

 

Louis Le Nain – Familia fericita.1642

Sa aveti pofta de cultura!